Ipocrizie

Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat: dacă aveți penali pe-acasă, candidați pentru Senat!

Precum anticul Ulise și vlăjganii lui, care se legaseră sub burta oilor, ca să scape de furia ciclopului orbit Polifem și să se strecoare afară din peștera acestuia, așa s-au legat și penalii din PNL sub burta lui Cioloș, doar-doar or mai păcăli o tură orbitul popor și s-or strecura în Parlament. Deși se tot bat cu cărămida în piept că au listele pline de oameni noi, liberalii nu se dezbară de metehnele useliste și tot ce-au învățat de la frățiorii din PSD fac, chiar dacă la o scară mai redusă. Da, or avea ei 60% dintre candidați nou-nouți, dar, dacă vă uitați pe liste, ăștia-s puși, de cele mai multe ori, pe locuri neeligibile, în timp ce penalii cu ștate vechi pot fi siguri de pe acum că vor mai păpa încă patru ani pâinea statului, ca deputați și senatori.

Iliescu, regrete eterne

Moartea reginei Ana a stârnit un asemenea puhoi de lacrimi din partea tuturor crocodililor din România încât mai aveam puțin și dădeam din secetă în inundații. Care mai de care, toți comuniștii, fripturiștii, gâzii, hoții și netoții s-au grăbit să verse ligheane cu lacrimi, uitând că, până mai ieri, din ”foștii suverani” nu-i scoteau pe Mihai și Ana. Toți guriștii care, până acum câțiva ani zbierau din toți rărunchii ”fir-ai al dracu, maiestate”, au devenit acum monarhiști de cumetrie și au deplâns ”greaua pierdere suferită de România”.

Clotilde Armand s-a îmbolnăvit și ea de ipocrită acută

Nu știu ce virus circulă prin primăriile astea de sector, dar nu iartă pe nimeni. Intră omul acolo normal, cu capul pe umeri și ideile lui, și, când iese, iese bolnav copt de ipocrită acută, șpăgărită cronică și alte boli politicianiste. Uite, de pildă Clotilde Armand. Ce frumos a apărut ea, ca o zână neprihănită, în peisajul politic mioritic, cum tuna ea și fulgera cu multe ”r”-uri împotriva mafiei interpartinice, cum promitea ea că o să scoată mizeria din primărie, pentru ca, în nici două luni de la alegeri, s-o cam dea cotită.

Doamna Merkel, deportăm și noi mai cu talent?

După ultimele evoluții din Germania, până și gospodina Merkel, această ”doamnă de fier vechi” a Europei și-a dat seama că treaba e groasă și că trebuie să mai rărească din refugiații aduși cu cârdul în Germania, în aplauzele hipsterimii empatice. E clar că nemții ori au rămas fără ștrudele, ori își dau seama ce tâmpenie au făcut și acum vor să-i mătrășească pe refugiații pe care ei i-au chemat și de care acum nu mai știu cum să mai scape. Duduia Merkel e ca o locatară care a vrut să-și renoveze apartamentul, a chemat niște hăndrălăi care păreau puși pe treabă, le-a dat păpică, le-a dat băuturică, le-a dat bani de țigări, dar, când a fost să înceapă zugrăvitul, hăndrălăii, în loc să pună mîna pe vopsea și pe trafalet, au pus mâna pe mitralieră și-au început să tragă la întâmplare în tot ce mișcă prin casă. Și acum, babeta, speriată de propria-i prostie, vrea să-i împrăștie pe hăndrălăi pe la vecini, chit că nimeni nu e doritor de oaspeți nepoftiți.

Dictatorul Erdogan, cel mai îndrăgit sultan

Când Ataturk murea, acum aproape opt decenii, răpus de prea marea lui patimă pentru băutură, el lăsa turcilor nu doar un stat puternic și secularist, scuturat de tradițiile care-l ținuseră ancorat în Evul Mediu atâta timp, ci și o misiune: de a veghea ca nimeni, niciodată, să nu mai poată face din Turcia bolnavul Europei, o țară islamizată și fanatizată de ură. Iar armata trebuia să fie garantul acestei misiuni.

Dumnezeu preferă spațiile mici, iar artiștii - conturile mari

Când eram școler la mama, ah, ce ploaie și ce vânt, mi-a plăcut foarte mult o poezie de Arghezi, unde, printre altele, se spunea: ”căci Dumnezeu, pășind apropiat, Îi vezi lăsată umbra printre boi”. Așa mi l-am închipuit toată copilăria mea pe Dumnezeu: un bătrân sfătos, cu barbă albă, gata oricând să se opintească alături de plugar ca să-i scoată brăzdarul din noroi, gata oricând să șteargă cu năframa de borangic lacrimile unui neam prea opintit. Și de-aia mi-au plăcut întotdeauna bisericuțele noastre din Ardeal, mari doar cât să-ncapă în ele părintele și-o mână de credincioși. Acolo l-am găsit mereu pe Dumnezeul copilăriei mele, pe acel bătrân blând, care de dojenit dojenea, dar nu lovea niciodată.

”Je suis Pakistan”, careva, băi, occidentalilor?

În timp ce catolicii de pretutindeni sărbătoreau Paștele, iar ortodocșii noștri băgau și ei, preventiv, la ghiozdan, un mic și-o fleică, să nu-i găsească Paștele lor nepregătiți fizic, în Pakistan un musulman spălat pe creier tocmai pleca la ceruri, să-și primească cele 72 de fecioare, luând cu el și vreo 70 de copii și femei. Toți creștini, toți sărbătorind și ei Paștele catolic, ca și confrații lor din Occident. M-am uitat foarte atent la știri, m-am zgâit și pe Facebook, dar n-am văzut, printre bancuri cu blonde și poze cu pisici, nici măcar un ”Je suis Pakistan”.

Dacă e marți, e Belgia. Dar miercuri?

Că marți sunt trei ceasuri rele a fost o vorbă valabilă nu doar pentru Bizanțul cucerit de turci pe 29 mai 1453, ci și pentru America atacată de o mână de fanatici pe 11 septembrie 2001 și pentru Belgia lovită de șoc și groază de mai mulți demenți ieri, 22 martie 2016. Au ce au, pare-se, jihadiștii ăștia cu ziua de marți. Dar se cuvine să ne întrebăm: oare miercuri putem sta liniștiți? Oare joi putem răsufla ușurați? Sau vineri, sâmbătă și duminică putem avea și noi un sfârșit de săptămână care să nu fie și sfârșitul vieții?

Preoţi cu crucea-n frunte?

După ce a tăcut mâlc şi n-a schiţat niciun gest timp de trei zile, PF Daniel a înviat ieri printr-un adevărat miracol – probabil după ce i-au dat arhiereii pe la nas nu cu săruri, ci cu bancnote mari – participând la slujba de înmormântare a femeii de serviciu din Colectiv. La celelalte 31 de victime şi la cele ce vor mai urma nu s-a dus şi nu se va duce, pentru că ascultau rock şi Exagerat de Fericitul e convins că, dacă spui rock, spui Satan, plete, geci de piele şi zero potenţial financiar pentru Biserică. În schimb, biata femeie de serviciu era o amărâtă care sigur n-auzise de Rammstein, iar Metallica şi Iron Maiden ar fi dus-o cu gândul, cel mult, la fiare vechi. Pentru ea, PF-ul s-a întrerupt din numărat banii şi a venit să participe la înmormântare. Despre ceilalţi, fiţi convinşi că acest lup îmbrăcat în straie de Oaia Domnului are aceeaşi părere ca şi câteva milioane de români, bine îndoctrinaţi de el: au fost nişte satanişti care şi-au meritat moartea.

Revista Tresei: Cum nasc ei, ca oamenii buni, de sâmbătă până luni

De fiecare dată când se întâmplă câte o tragedie în România se naște câte un val de indignare cinstită care, din păcate, ține, ca orice doliu național, exact 3 zile. Dincolo de cavalerii și sufragetele de Facebook, în România chiar există un val de indignare cinstită pe care nimeni nu vrea și nici măcar nu își propune să vrea să-l capitalizeze, să-l preia și să-l canalizeze către a face o Românie “ca afară” – curată, curățată de bișnițari și boschetari politici, morală, cu valori ne-răsturnate, ne-golite de conținut și de idee. Dar, atunci, nouă ce ne-ar mai ieși, cum s-ar mai bucura omul simplu din popor c-a reușit să tragă în piept autoritatea că a trecut pe roșu și nu l-a amendat nimeni și nici nu l-a călcat cu mașin? Cum să te mai bucuri că le-ai tras-o râtanilor de la cozile administrațiilor publice că ai intrat în față că ai pile? Noi, mari consumatori de seriale “Dallas”, cum am mai putea zice „da’ las’ că mege ș-așa”?

Bogdan Diaconu: “Politicienii care le plâng de milă imigranţilor arabi să-i ia acasă și să și-i țină!”

În privinţa refugiaţilor arabi care au făcut o fixaţie şi vor neapărat să viziteze Germania anul ăsta, părerile românilor sunt împărţite: unii le-ar scufunda vapoarele în porturi, în vreme ce alţii mai că nu i-ar culca în pat, lângă ei. În general, politicienii, singurii în măsură să decidă dacă primim sau nu refugiaţi, nu prea vor să discute despre acest subiect sensibil, de teamă, probabil, să nu scoată vreun porumbel. Din fericire, am găsit un politician care nu se teme să vorbească şi, culmea, are şi vorbele la el: liderul Partidului România Unită, Bogdan Diaconu.

Undițarii din Țara lui Pește

Nu trece zi de la Dumnezeu ca martirii din PSD să nu-și facă felurite mătănii și cruci, doar-doar or putea să împace și capra ortodoxiei învățate chiar de la Mesia Daniel și varza călită, servită cu un pui de mămăligă și niscavai bijuterii de fată măritată, în mijlocul culcușului de la DNA.

Despre Revoluție - dincolo de comemorări și parastase

Despre Revoluția din Decembrie ’89 s-au scris și s-au spus multe, probabil în egală măsură adevăruri și neadevăruri – și tot au mai rămas multe întrebări fără răspuns. Un lucru rămâne clar: flacăra Revoluției, aprinsă la Timișoara, s-a extins cel mai repede în Ardeal.

Rusia se scufundă, Putin câte Putin

Tovarășul Putin este țarul modern al unei Rusii învechite. O Rusie care aduce foarte mult cu țările părăsite din timpul Războiului Rece, care i-a dat ascultare țarului de la Moscova și s-a aruncat cu capul fix în găleata plină de pești pirahna a UE.

România, o ţară tristă, plină de omor

Deşi se află la graniţa cu gerul rusesc, România e o ţară exotică. Nicăieri n-ai să găseşti, ca la noi, atâţia lei convertiţi în euro încă din burta leoaicei, atâtea hiene şi şacali care se sfâşie pe ...