Victor Ponta e constant în amorul politic. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că este unul dintre cei mai fideli politicieni. Fideli față de culoarea și viziunea politică, bineînțeles. În urmă cu aproape zece ani, pe vremea când încă era un boboc la PDSR, Ponta și-a manifestat simpatia față de un anumit popor, într-un interviu pentru ziarul Gândul: “Nu am deloc sentimente de mare iubire faţă de Statele Unite ale Americii. Prefer China”.

Mai târziu, când a înflorit mândru printre ceilalți trandafiri roșii, Ponta și-a păstrat ideogramele în suflet și, când s-a întâlnit cu tovarății săi asiatici, a declarat că admiră „ Partidul Comunist Chinez pentru felul în care şi-a condus poporul pe calea socialistă”. Desigur, e dreptul omului să prefere tăiețeii din orez și supa chinezească în locul hamburgerului și al hot-dog-ului. E dreptul lui să fie atras de cultura asiatică și nu de cea americană, dar e vai de noi când această atracție vine pe seama regimului politic și premierul ajunge să spună că „România este mândră de prietenia tradiţională cu China”. Eu sunt o părticică din această țară, și nu sunt mândră de întovărășirea asta, ci doar curioasă: de ce România își alege prietenii nepotriviți? A nu se înțelege că am ceva împotriva chinezilor. Le apreciez inteligența și ambiția prin care și-au transformat țara în cea mai mare putere economică a lumii. Le apreciez și competențele sportive care m-au lăsat de multe ori cu gura căscată. Apreciez și chinezăriile pe care le cumpăr la prețuri foarte mici din complexul Europa, însă aprecierile mele se opresc aici.

Cum dragostea se manifestă atât prin vorbe, cât și prin fapte, Ministerul Educației a decis să introducă un curs optional de limbă chineză în mai multe unități școlare din România. Se pare că viitorul sună în mandarină, șanhaieză, cantoneză și în ce dialecte o mai avea limba chineză. Nu era suficient că mulți nativi de-ai noștri sunt străini de limba română, exotismele ne mai lipseau acum. Chiar și așa, e de apreciat că domnul Victor Ponta e bun și ne pregătește din timp pentru domnia sa. De asemenea, s-ar putea ca el să ofere noi oportunități elevilor. Dacă aceștia vor fi silitori, poate vor avea ocazia să fie exploatați prin muncă în fabricile din China. Dacă nu, în cel mai rău caz, în eventualitatea în care limba chineză ar ajunge materie de bac, tinerii vor ajunge să adune și să scadă ideogramele între ele.

Guvernul chinez s-a arătat dispus să ne trimită cadre didactice care să-i instruiască pe învățăceii români și să ofere burse de până la doi ani pentru profesorii noștri. Ideea în sine nu este rea: elevii vor învăța gratis o limbă străină, iar profesorii ar pleca într-un schimb de experiență. Așa a rezolvat Guvernul una dintre cele mai mari crize din educația românească, setea de limba chineză și dorința de nestăvilit a românului de a înțelege ce scrie pe produsele contrafăcute pe care le cumpără. De asemenea, a rezolvat și enigma pasionaților de tatuaje, care de acum înainte vor ști exact la ce se referă ideogramele pe care și le-au tipărit în piele.

Noi devenim mai deștepți, chinezii fac o pomană, prietenia celor două țări se consolidează, dar cu ce se aleg oficialii?

Până aflu asta, merg la librărie și îmi caut chineza, coreeana și rusa fără profesor, căci nu vreau să mă ia viața prin surprindere.