Luni seara la metrou. Lume plictisită ca într-un început de septembrie când toți se luptă cu jalea de a se fi întors din concediu sau cu depresia de a nu fi fost încă nicăieri. Daca e ceva care nu-mi place la metrou e că n-ai ce privi  pe geam și din cauza asta, dar și a lipsei de inspirație a unuia care a hotărât să așeze scaunele anapoda și deloc feng șui (de ce chicotiți, nu se scrie așa??), suntem obligați să ne privim insistent unii pe alții. Ai fi zis că ne-am obișnuit până acum cu disecția asta vizuală, dar tot mai sunt unii care se împotrivesc analizei străine și nu poți să le descoși tainele decât dacă lasă garda și privirea în jos pentru măcar un minut. Eu, una, dacă sunt surprinsă zăbovind mai mult decât o dictează eticheta, mă prefac brusc captivată de frumoasele nuanțe de negru albăstrui pe care le prinde tunelul betonat. Totuși, cel mai mult îmi place când nu e nimeni în fața mea și mă pot oglindi liniștită în geamul din fața mea. Cumva asta-i cea mai relaxantă poziție, fiindcă mi-e mult mai ușor să nu-mi găsesc mie vreun defect, decât mi-ar fi vreodată să i-l trec cu vederea unui străin.

Cum vă spuneam, numai lume fără chef. O doamnă își omora plictiseala și silueta cu un pateu imens, aburind, lângă ea un domn își ciopârțea copitele cu o unghieră și așchii galbene brăzdau aerul și aterizau pe oriunde și oricine. O altă doamnă citea Coelho și timp de cinci stații n-a întors deloc foaia, semn că unii rumegă bine informația literară sau moțăie istoviți de cazna, tot literară, firește.

Nevinovată părea doar o pereche de îndrăgostiți, de vârsta celor care mai au încă pe pereții de acasă postere cu Hannah Montana. Îmi clăteam ochii răniți de un fragment de obuz, pardon, de unghie, cu inocența iubirii lor, când tinerii porumbei au început să se sărute și să se pipăie într-un mod pe care mi-e peste putință să vi-l descriu, că nu sunt Sandra Brown cu stilul ei semipornodescriptiv de-a dreptul inegalabil. Vă spun un singur lucru, m-am uitat și eu la câteva episoade din Hannah Montana și de un lucru sunt sigură, limbarița aia n-au deprins-o de acolo.

Cum stăteam și mă oripilam în gândul meu, am înţeles brusc un lucru! Am îmbătrânit! Am reacțiile unei octogenare crescute la pension și pudori cu totul nepotrivite cu vremurile în care trăim. Ce naiba, păi dacă nu mai pot tolera nici măcar imaginea unor foarte tineri aproape făcând sex în metrou înseamnă ca sunt deja bună de închis într-un azil de unde să nu mai pot întina nimănui, cu mofturile mele, sentimentele în forma lor cea mai pură și mai dezbrăcată de prejudecăți și haine, oriunde s-ar afla posesorii lor! Și totuși cineva trebuie să preia misiunea salvării moravurilor, lăsată de izbeliște și dată de gard de doamna Tatoiu! Nu vă temeți, doamnă! O să mă ocup grabnic de depravarea din grădinițe, ce e prostia asta cu ținutul de mânuțe??