... un mic Patriciu, Voiculescu, Videanu, Vântu, ori ce alt mare „sărac și cinstit“ mai are România? Nu trebuie să faci nimic în mod special pentru că mediul și educația tradițională îl ajută.

Marius Ghilezan, în a sa carte „Hoția la români“, atrage atenția asupra faptului că ne autodistrugem educativ din punctul de vedere al hoției. Adică-i bine să stai sub acoperiș cu un hoț. E oarecum normal, doar n-ai vrea să te viziteze și să te prăduiască pe tine, dar să ne amintim de copilărie când bunelu sau bunica te lăudau că ai furat câteva cireșe din pomul vecinului, ori cine știe ce altă mică hoție ai mai făcut. „`oțul lui mamaie!“. Dacă n-ai auzit asta niciodată, înseamnă că te tragi din părinți și bunici campioni cu pedigree. Altfel, bine ai venit în sistemul educațional românesc.

Cine pe cine fură?

Un experiment interesant în societatea românească este să vezi percepția oamenilor despre găinării și marile hoții. Vis-a-vis de prima situație se întâmplă să fim extraordinar de critici și înrăiți condamnând chiar și bătrâneii ce fură o pâine, dar oamenii de afaceri cu averi greu de explicat sunt oameni care „s-au descurcat“. E foarte subțire linia dintre hoț și „s-a descurcat și el cum a putut“ și de cele mai multe ori avem tendința să empatizăm cu infractorul doar pentru că ne-a cumpărat liniștea emoțională: a făcut o fundație pentru tineri, a ridicat o biserică etc. Dar nu și-a plătit taxele, ori a devalizat câteva instituții.

Puțină istorie a hoției

Marius Ghilezan face un lucru extraordinar, pentru care merită aprecierea noastră: ne dă cu firma-n cap! Ce atâta ridicare-n slăvi a haiducilor ce furau la drumul mare și prădau bogații? Da, poate că cei din urmă-și făceau averile prin fărădelegi, dar să răspunzi cu aceeași monedă nu poți spune că-i cel mai cinstit lucru de pe pământ. Hoția-i tot hoție. Evident, mulți dintre conaționali sunt fermi convinși că dacă un supererou ar arunca în aer o bancă și-ar împărți banii săracilor ar fi un gest minunat, dar în fond e un jaf.