Știrea că TVR Cultural va fi închis a căzut peste români ca o bombă cu rahat. Adică nu era suficient că bugetul culturii a fost ciopârțit de la an la an, că ICR-ul va fi condus, probabil, de Stelian Tănase, că revistele de cultură abia dacă mai apar, ci, iată, trebuia închis și singurul robinet prin care mai curgea niscai cultură în gura hămesită de frumos a consumatorului român.

Să opereze această treabă a fost numit Claudiu Săftoiu, zis și Elwis, un filolog ceva mai straniu, care din atâta dragoste de carte s-a făcut băiat cu ochi albaștri, deși el, săracu, îi are maro. Cum a ajuns el la concluzia că tocmai TVR Cultural trebuie ras de pe fața pământului e greu de înțeles. Să fi dat o raită prin România și, mulțumit de nivelul de alfabetizare al țării, să fi tras concluzia că TVR Cultural nu mai este necesar?

În același timp, e misterios cum de, aflat în fața unei asemenea decizii istorice, același domn Săftoiu nu și-a dat seama că, pentru a mai salva ceva, orice, trebuie închis întreg TVR-ul. Iar asta pentru că, deși există cel puțin câțiva profesioniști adevărați ascunși în fiecare dintre departamentele sale, rezultatul de pe sticlă este năucitor: TVR-ul în general, deci și TVR Cultural, arată ca o mașină a timpului prin care te poți întoarce în anul 1960. Asta ca să nu mai vorbim de monstruoasa mașinărie de sinecuri pe care a pus-o la punct conducerea, care oblăduia la sânul ei zeci și zeci sau poate chiar sute de angajați efectiv incompetenți, fără nicio legătură cu un sistem concurențial.

Chiar și așa totuși, bun, prost, cert este că TVR Cultural era singurul post pe care puteai să iei o pauză de la oceanul de cretinisme în care se scaldă televiziunile românești. Dar, pe de altă parte, când te uiți cât de „multă” lume a semnat petiția împotriva desființării sale, nu poți să nu remarci că ne merităm soarta. O spun cifrele, nu eu: cultura nu interesează pe (aproape) nimeni.