După inepția debitată de Pavel Năstase, noul ministru al Educaţiei, legată de incapacitatea nativă intelectuală a unora și reacția lumii la spusele lui, m-a lovit o mică patimă a analizei. Inițial mi-a venit să-i iau apărarea, în sensul că, omul a emis un adevăr, crunt, dar adevăr. Nu văd de ce ne-am da ochii peste cap ca niște cucoane care tocmai au aflat că au fost înșelate de soți, deși o cam știau demult. Ce atâta corectitudine politică și diplomație excesivă, de dragul unei formalități fragile și a unei decențe false. Apoi, fiind un om care ocazional are prostul obicei de a gândi, mi-am zis așa: bun, ce a spus el este adevărat și nu e niciodată greșit să spui adevărul. Cu atât mai mult cu cât acesta poate fi foarte ușor demonstrat. O persoană cu anumite deficiențe native, nu poate lua mizeria aia de bac. Dar, aceasta este judecată superficială de mârlan. Sinceritatea este din punctul meu de vedere, cea mai importantă virtute cu condiția să fii la fel de sincer cu toată lumea, mai ales în raport cu tine însuți. Aici apare marea capcană a sincerității. Dacă învinuiești constant pe altcineva pentru neajunsurile tale, te mințit singur, de exemplu. Era o snoavă cu Socrate pe internet, n-am s-o descriu aici, despre trei teste ale exprimării libere. Eu fiind mai brut consider că sunt suficiente două: e adevărat ceea ce am de spus? și este util ceea ce am de spus?. Astfel, observația lui Pavel Năstase, pică testul doi, care mie mi se pare mai important. Ceea ce spune el este un adevăr inutil. Adică e ca o ciorbă gustoasă, dar necomestibilă. La urma urmei, o ciorbă proastă dar comestibilă îți poate ține de foame. Emisia verbală a respectivului, intră la cateogoria: vorbit aiurea. Îmi place mie o zicală: "când am plecat de acasă mi-a zis tata că dacă tac zice lumea că sunt prost, iar dacă vorbesc își dă seama". Cam așa și aici. Acum, e plin de muți care n-au rămas filozofi, dar față de un mutălău, parcă tot mai ridicol e un palavragiu. Cu atât mai mult cu cât sunt un om vorbăreț, situațiile de genul ăsta mă determină să mă întreb: oare de câte ori în viața asta am vorbit în plus în public? Și mi se face un pic rușine. Mă gândesc însă la toți meltenii pe care i-am auzit declarând: "Așa sunt eu frate sincer, io ți-o zic așa cum e!", plini de acea grandomanie care îi face să creadă că eu pot da doi bani găuriți pe adevărurile deținute de ei. Sunt sincer pentru că mă distrează, e fascinant să fii sincer și să vezi cum unii oameni sunt convinși că îi minți, îți vine să râzi de ei în gura mare, dar asta e altă treabă. Că tot scriam despre vorbitul fără rost, și dintr-un oarecare punct de vedere și scrisul e un soi de vorbă. Înaintea scrisului a fosta vorba spusă. Înainte de a fi scrise, cuvintele se rosteau. Rostul și rostirea au fost legate, înainte de invenția bacalaureatului și cred că elegant să le păstrăm împreună. A rosti fără rost, e nu numai un paradox, e o rușine.