Zilele astea ne-a trecut crud prin fața ochilor efemeritatea. S-au dus la distanță de doar câteva ore doi oameni, doi artiști, două suflete care au avut grijă de alte milioane de suflete prin desăvârșitul act al creației: Ioan Gyuri Pascu și Sebastian Papaiani. Ca la orice dispariție bruscă a unei persoane publice pe care o admirăm și îndrăgim, apare retorica întrebare "de ce?!", apoi o mică introspecție "când va veni vremea mea, eu ce voi lăsa în urmă?". Aceste întrebări nu apucă să găsească răspuns, pentru că tăcerea de dinaintea ideii e bruiată aproape întotdeauna de sila pe care doar televiziunile din România o pot lăsa după stoarcerea telespectatorului de emoție 3 zile, neîntrerupt, culminând cu transmiterea în direct a înmormântării, apoi de dezgustul pe care îl simți când vezi fesbucarii smiorcăiți și încurcați în lacrimi mari de cristal, suferinzi după cineva sau ceva de care abia își mai aminteau ieri sau alataieri sau în ultimii 3 ani. Dacă ar fi să trag o linie, dispariția este rar o ocazie pentru tăcere și doliu, dar o ocazie de neratat de circ și spectacol ieftin. Sigur, există situații când morții cer dreptate, și atunci e natural să se audă țipete în loc de nimic, cum e cazul politistului Gigină, dar atunci când oamenii mor pur și simplu, de ce e atâta zgmot când e necesară liniștea?

Pentru că moartea unora se transformă în scena altora. Scena celor cărora le curge rimelul pe obraji ca Argeșul poluat cu petrol ca sa transmită tone de emoţie, a celor care se dau cu fundul de pământ sperând să ricoșeze cât mai sus, a celor care bocesc și urlă de durere ca descreierații în fata camerelor, ca mai apoi să concluzioneze că acest circ ieftin reprezintă cea mai mișto meserie din lume.

Un exemplu în acest sens e o reporteriță care, grav afectata de incendiul de la Colectiv de anul trecut, a încheiat apoteotic pe facebook cu „De la arestarea lui Gigi Becali, când am stat 24 de ore pe teren, nu credeam că o să mai prind o astfel de zi de lucru. Ieri (vineri, 30 octombrie, 2015) am început cu Elena Udrea şi am terminat acum (sâmbătă, 31 octombrie, 2015), la ora 8.00, cu incendiul. La locul tragediei au rămas colegii mei. Deşi sunt obosită, nu pot să nu zâmbesc la gândul că am cea mai mişto meserie din lume“.

Apoi mai sunt unii "jurnaliști" care, fie gafează, fie uită să verifice din trei surse, fie vor să fie primii la laicuri, cert e că ai putea crede că-și doresc moartea cuiva doar ca sa fie plătiți la sfârșitul lunii. Cum ar fi un domn de la Eurosport care a spus, în timp ce comenta Turul Franţei, că fostul portar al Rapidului şi al echipei naţionale, Rică Răducanu, a murit. Cică ar fi primit informaţia morţii lui Rică Răducanu de la un prieten. I-a zis lui un prieten și a vrut să fie primul la zis mai departe.

Apoi mai sunt unii "jurnaliști" care au împrumutat defectul profesional al groparilor și simt nevoia să arunce cu pământ chiar și în ciorbă. Acum ceva vreme, profitând de identitatea de nume dintre Ghiţă Ciobanu din reclamele Vodafone şi Ghiţă Ciobanu, deputat PSD, au încercat să mănânce și gura lor ceva pe seama identităţii întâmplătoare şi a morţii unui om, titrând știrea “A murit Ghită Ciobanu”, mizând pe notorietatea numelui ciobanului Ghiţă din reclamele Vodafone, care se afla foarte în vogă la momentul morții deputatului PSD.

Și mai e o categorie de "jurnaliști" care nu doar ca profită de pe urma unui deces, dar parcă ar vrea sa omoare cu știrile lor și nevinovați. Când a căzut avionul la Baloteşti, pe 1 aprilie în 1995, o echipă de “profesioniști” a ajuns prima la locul incidentului, au filmat, apoi au mers acasă la văduva care nu ştia că e văduvă și au anunţat-o in direct, în timp ce îi îndesau camera în ochi.

Mi-am adus aminte de acești deontologi azi, în timp ce admiram cum un ziar a scris mare pe poza lui Papaiani "A murit".

Din partea mea, sper ca astfel de oameni care fac de rușine meseria de jurnalist să ajungă să moară de foame. Sper ca telespectatorul și cititorul să ajungă vreodată la nivelul de educație care să îi lase pe cei care transmit în direct înmormântări ca cea a lui Fane Spoitoru fără pâine.

Până una alta, hai, sictir, "jurnaliștilor"!