M-am luat de școală de câte ori am avut ocazia. Prin școală înțeleg I - XII, studiile universitare mi-au plăcut, poate și pentru că am nimerit profilul potrivit. Dar școala? Am văzut-o ca pe 12 ani de înregimentare inutilă, care izbândește în a ruina învățătura. Cu foarte mici excepții la nivel de profesor, școala e un eșec gândit temeinic. Spre norocul meu, îm V-VIII am avut un profesor de română care ne dădea de citit și literatură universală, pe lângă programă. În rest, de la ore îmi amintesc mai puțin despre interpretări literare cât îmi amintesc de analizele sintactice și morfologice, de grămezile de texte subliniate și împărțite, paginile de caiet în care disecam gramatical până și prepozițiile. Cu toată aparenta muncă minuțioasă, găseam analiza asta foarte interesantă. Uneori mi-e ciudă că nu mă mai pricep la ea. Treaba era că în timp ce majoritatea era (și încă este) torturată cu comentarii literare, noi citeam mult și divers. Am descoperit după mulți ani că foarte puțini oameni au citit literatură universală în timpul școlii, abia de citiseră lecturile obligatorii, un fapt trist spre jalnic. Ce mai mare victimă a literarurii predare în școală, rămâne însă poezia. Nu-i doar la noi problema, altfel filmul "Dead poets society" ar fi fost românesc. Abordarea tehnico-stilistică în care se explică metafora până când omul nu mai e în stare s-o diferențieze, nenorocește esența poeziei care se adresează în primul rând simțirii, nu rațiunii, laboratorul mental de măsură și disecție. Nimeni nu te întreabă ce îți inspiră o poezie sau un vers, ți se spune ce trebuie să vezi. Poezia se trăiește fiindcă a fost la rândul ei trăită, e mai asemănătoare cu muzica și are mai multă legătură cu acordurile decât cu propozițiile. N-am să țin eu aici curs de poezie. Practic, nici nu cred că se poate preda poezia. Din tot ce am citit versurile mele preferate sunt dintr-o poezie a lui Gellu Naum: "Ce prăpădiţi eram, Doamne, şi ce ne mai iubeam,/ ca nişte linguri de lemn nedesfăcute încă din trunchiul lor comun". Ce pot să spun despre asta? Să explic de ce îmi place? E ca și cum mi-ai cere să îți spun de ce îmi place o anumită femeie mai mult decât toate. Aș spune, dar nici eu nu știu de ce, iar dacă aș afla oricum nu mi-ar folosi la nimic. Din perspectiva lumii aș zice că poezia e mai inutilă decât semințele prăjite. Cercurile românești de poezie sunt niște adunări cu precădere subterane care se consumă între câteva mâini de oameni. Dar poeți? Mie mi se par mulți și cred că e bine că sunt mulți. Da, cunoaștem poanta cu "românul s-a născut poet" și poate chiar e așa, poate că amărâta asta de limbă română chiar e făcută pentru poezie. Școala ne-a îndoctrinat cu o imagine rigidă asupra versului și a ruinat astfel exact esența acestuia, aceea de a transmite idei sau stări apelând la emoție. Demența învățării interpretărilor critice, ne-a impus că nu avem voie să credem altceva decât zicea manualul, interzicându-ne practic să simțim altfel, născând în noi o aversiune. Altă belea e boala înțelesului ascuns. Atâta ne-au tembelizat cu ăsta încât îl căutăm și acolo unde nu există. Metafora, alegoria etc. se simt din context, sensurile nu-s ouă de păduche prinse în versuri ca în firele de păr, sunt la vederea ochilor nevăzuți. Bineînțeles, avem și oameni care citesc poezia ca pe un articol informativ: cum adică "din ceas, dedus adâncul acestei calme creste"? Ce-i aia? Apăi citește-o bre de cinșpe ori toată poezia, să vezi cum capătă sens nea Ion Barbu cu tot ermetismul lui. Dar cui îi pasă? Și cui îi face trebuință. Sunt mulți cărora li se pare inutilă analiza matematică, dar aia măcar face avioane până la urmă. Poezia nu ține de foame nici măcar poeților. Și astfel mă întreb ce rost a avut să scriu articolul? Aș da așa o idee, poezia este dovada existenței realității subtile, este efectul cel mai lizibil al empirismului vieții asupra omului, e dovada că suntem vii pe dinăuntru. Cât timp nu pricepi poezia, nu ai de ce să te miri că nu te înțelegi cu cei din jur sau că ești ros de frământări cu tine însuți. Suntem prizonierii unor lucruri pe care suntem convinși că le înțelegem așa cum sunt, ba mai mult, suntem într-atât de inconștienți încât avem impresia că lumea noastră interioară funcționează după definițiile din DEX. Cred și eu că în condițiile astea, poezia e înspăimântătoare.