Ajunsă cumva la sapă de lemn ca efect al dezastrului din bănci, Italia îşi propune să evite criza iminentă cu ajutorul unei referendum ce vizează importante modificări aduse Constituției. E ca şi şi cum după ce rămâne fără bani de pâine, bețivul blocului ar întreabă vecinii dacă n-ar fi bine să mai renunțe la câțiva dintre membrii familiei ca să-şi mai scadă din cheltuieli, fără a-şi pune problema să se lase de băut. În ingeniozitatea lui, premierul Matteo Renzi, liderul PSD-ului italian, şi-a pus funcția drept miză pentru pariul referendumului, anunțând că va demisiona dacă italienii vor da cu flit reformei constituționale. N-a uitat însă să precizeze că asta nu va însemna şi organizarea unor alegeri anticipate, ceea ce s-ar putea solda cu trimiterea Partidului Democrat în opoziție. Modelul importat de la neinspiratul David Cameron, care şi-a pierdut funcția pe cartea Brexit-ului, are toate şansele să se repete. Numai că spre deosebire de Marea Britanie, Italia se află cu un picior în groapă, grație putregaiului din sistemul său bancar. Și UE odată cu ea.

O tocăniță de obiective

Programat să se desfăşoare pe 4 decembrie, referendumul lui Renzi pare mai de grabă o lucrare de control dată electoratului. De bază sunt patru întrebări care vizează diferențierea rolului camerelor parlamentului, reducerea numărului de aleşi, diminuarea costurilor de funcționare pentru anumite instituții, suprimarea  Consiliului Național pentru Economie şi Muncă. Italienii vor mai fi chestionați şi cu privire la chestiuni diverse de tip ace, brice şi alte acareturi cum ar fi:  majoritatea necesară pentru alegerea preşedintelui, inițierea şi validarea referendumului, desemnarea judecătorilor de la Curtea Constituțională, declararea stării de război. Analiştii politici văd în modificările constituționale propuse de Renzi o centralizare a deciziei şi o diminuare a rolului celor 20 de regiuni ale Italiei în luarea deciziilor. Șefii marilor companii italiene sunt favorabili reformei propuse de Renzi asta şi pentru că prin modificările propuse guvernul italian centralizează decizia şi sporeşte autoritatea guvernului. Euroscepticii susțin că mutarea premierului italian vizează eliminarea barierelor anti-globalizare şi că economiile prognozate de guvern nu vor fi semnificative în sensul de a evita criza iminentă. Italia pare a se confrunta cu un fenomen de contagiune periculos pentru esthablishment-ul neo-liberal care domină politica ultimului deceniu. După Brexit şi victoria lui Trump la alegerile din USA, electoratul francez pare tot mai dispus să meargă pe mâna conservatoarei Marie LePen iar în Germania cancelărița Merkel pierde teren în fața partidelor anti-migrație. Populația pare sătulă de guvernele stângiste care favorizează corporațiile şi mituiesc electoratul cu firmituri şi limbaj politic corect.

Adevărata miză a referendumului

În spatele reformei constituționale declanşate de socialiştii italieni nu se află dorința acestora de a economisi banii contribuabililor şi de a administra mai eficient țara. Renzi rostogoleşte de mai multă vreme o criză financiară profundă care macină băncile italiene. Banca Monte dei Paschi di Siena, cea mai veche din Italia, a înregistrat o depreciere cu 80% a acțiunilor în vreme ce în întreg sistemul bancar italian deprecierea se situează la 60%. Cauza acestei deprecieri o reprezintă volumul extrem de mare de credite neperformante. Firmele şi populația datorează băncilor 360 de miliarde de euro, bani ce mai pot fi recuperați. În noiembrie 2015 guvernul Renzo a încercat salvarea a patru bănci italiene aflate în dificultate utilizând mecanismul de salvare inventat de UE, care impunea utilizarea fondurilor private pentru resuscitarea instituțiilor financiare intrate în moarte clinică. A fost creat un fond privat de investiții finanțat de bănci viabile, respectiv grupul UniCredit, Intesa Sanpaolo şi UBI Banca. „Potrivit băncii centrale, pierderile înregistrate de cele patru bănci incluse în planul de salvare au fost parțial amortizate de acționarii acestora, precum şi de o parte dintre deținătorii de obligațiuni emise de instituțiile bancare – o condiție impusă prin Directiva UE privind redresarea şi rezoluția bancară, în baza căreia Italia a instituit aşa-numitul Fond de Rezoluție. Fondul de Rezoluție va cheltui 1,7 miliarde euro pentru a acoperi pierderile celor patru bănci ce vor fi reorganizate, bani ce nu vor putea fi recuperați decât într-o mică măsură. Totodată, Fondul va recapitaliza băncile bune cu 1,8 miliarde euro şi va transfera 140 milioane de euro pentru finanțarea activității în cazul băncii rele. Băncile bune vor fi vândute „în cel mai scurt timp la cel mai bun preț. Împrumuturile neperformante administrate de banca rea, a căror valoare nominală a fost reevaluată de la 8,5 la 1,5 miliarde euro, vor fi, de asemenea, scoase la vânzare”, nota profit.ro. Eşecul planului de redresare de anul trecut, previzibil câtă vreme se încearcă astuparea unei găuri cu altă gaură, a determinat Italia să ceară insistent revenirea la soluția clasică pentru rezolvarea tunurilor din bănci, respectiv portofelul contribuabililor. Germania este principalul oponent al măsurii deşi principala bancă germană, Deutsche Bank se confruntă şi ea o devalorizare de peste 60% a prețului acțiunilor. Tentația spre flexibilitate a Germaniei în fața crizei italiene este puternic înfrânată de criticile tot mai acerbe ale germanilor care refuză să accepte plata pentru ingineriile bazate pe derivate toxice comise de DB pe piața americană datorită cărora banca germană riscă o amendă record de 14 miliarde de dolari. Soluția pare a veni tot de la un gânditor italian de stânga. Preşedintele Băncii Central Europene, Mario Draghi, a anunțat o injecție de capital de peste 1100 de miliarde de euro destinată achiziției de active publice și private din zona euro. Cu alte cuvinte, sub pretextul combaterii riscului de deflație şi pentru a stimula creşterea economică mai rapidă în zona euro socialiştii mută nota de plată tot în buzunarele contribuabililor prin devalorizarea monedei. Criza din sistemul bancar italian prezintă riscuri sistemice majore pentru întreaga economie a zonei euro. La această criză se adaugă criza datoriilor suverane la care Italia se află pe un binemeritat loc doi în clasamentul celor mai îndatorate țări ale Uniunii Europene. Scenariul crizei americane din 2008 pare tras la indigo. La fel şi soluțiile. Pe acest fond este greu de anticipat ce răspuns va da electoratul din UE la urne. Manifestările violente ale grecilor cu ocazia vizitei lui Obama la Atena, ascensiunea partidelor extremist-populiste în toate țările Europei şi revolta cetățenilor în fața monopolurilor create pentru companiile multinaționale sunt tot atâtea semne că orânduirea capitalistă pare chitită să-şi pună singură ştreangul de gât. În față nu ştim ce ar mai putea urma. În spate, în schimb, ne pândeşte rânjind comunismul.   

(Publicat în Academia Cațavencu nr.17 (1216) 20 noiembrie - 3 decembrie 2016 )